Fusei în Viena. Am prestat, relativ civilizat, în timpul zilei la Agenția pentru Drepturile Fundamentale.  Mi-am luat îndeajuns de multă intersecționalitate, mainstreaming, framework, flexicuritate, holistic, ,scalabil, proactiv, leverage, streamline, încât să ma apuce dorul de niște neoșe și relativ tradiționale meandre ale concretului. Am vrut să mă uit la un discurs de-a lui Iliescu pe youtube, ca să îmi revin un pic. Dar m-am abținut, căci am zis să pretind că am maniere. Greu tare.

Ideea că ar trebui să facem lucruri practice a părut aberantă  majorității  celor care au fost în întâlnire, oameni care prin slujbele pe care le au joacă un rol foarte important în influențarea politicilor Uniunii Europene. Inventarea unor cuvinte noi- nouțe pe care să le înțelegem numai noi și rudele noastre cu facultățuri de fițe  pare să fii rămas cea mai bună soluție pentru a rezolva situația copiilor care sunt chinuiți să cerșeasca. Asta, plus folosirea obligatorie la fiecare 30 de cuvinte a sintagmei: „ gândirea în afara cutiei” – think outside of the box.

Tot ce încercam eu să zic pe partea profesională părea să nu auză nima. Am verificat de câteva ori dacă vorbeam în engleză cu oameni de lângă mine: am cerut o hârtie, un pix. Mi-au dat. Eram treaz, lumea amabilă, putea să mă înțeleagă. Cum ziceam ceva de experiența pe bune în lucrul cu copiii și cu comunități foarte sarace sau folosirea banilor europeni pentru a-i ajuta în mod direct, cum se schimbau lucrurile. Lumea se uita la mine duios, dar compătimitor . Am priceput care era treaba: eram în cutie și ei gândeau și auzeau numa’ în afara ei.

Până nu am zis că îi doare holistic și streamlined în flexicuritate de frameworku’ mainstrimat al intersecționalitătii pe copiii de pe străzi dacă folosim cuvântul „vulnerabil” sau „exclus” în documentele zeilor de la Bruxelles ,nu m-a auzit nimeni .

M-am simțit un pic cam cum m-am simțit  prima dată când am nimerit în liftul de la nava-mama( clădirea unde șăd șefii ăi barosani de la Comisia Europeană). Când am ajuns la lifturi, era unul deschis și in mod civilizat m-am grăbit să intru ca nu cumva  să îl pierd. Cred că experiența de aproape două decenii cu autobuzele și lifturile din Romania e de vină. Liftul frumos, elegant, dar canci butoane cu etajele. S-a oprit la etajul  4. Eu trebuia sa ajung la 7. Ușile au rămas închise. Competent fiind (eram deja în Bruxelles de doi ani) am zis că o fi cu activare vocală. Am zis siet ielegant, cu juma de gură. Niica. Am încercat cu sievăn. Nu a mers. Am zis din nou siet, că doar nu suntem fraieri: vorbim și franceza și engleza. Nimic, nimic. M-am gandit să zic un efta în țigănește, dar m-am abținut. Nu de alta, dar la cât de “deschisă” era Comisia la vremea aia blocau liftul și apoi se lăsa cu dezinfectarea întregii cladiri și alte probleme. Am zis să fiu responsabil și să economisesc banii publici, deși piticii mei protestau rău. Am așteptat disciplinat să mă scoată cineva din belea.  Lifturile erau cu comandă la intrare: e un tablou de control în mijlocul sălii unde sunt lifturile. Acolo  apeși numărul etajului și îți răspunde cu numărul liftului în care trebuie să te urci. M-am gandit cât de tare ar fi fost să mă duc cu o pălărie de gabor într-un lift plin cu oameni îmbrăcați super elegant de la Comisie și să încep să urlu sievăăăn…regret că nu am făcut-o, dar poate altă dată.

Să revenim însă. Am decis că ar trebui să fac cum am facut cu lifturile și a doua zi am anunțat de dimineața că eu sunt interesat să găsim soluții care să fie nu numai aplicabile dar si de inteles pentru cei despre care discutam. A fost un pic mai bine.

Seara m-am intalnit cu Vlad. Omul avea o misiune – era naș în România și trebuia să găsească țoale pentru botez. M-a dus într-un magazin din buricul Vienei, așa cum îi ordonaseră părinții domnului bebeluș. La etajul trei- țoale pentru copii. S-a dus țintă la Armani.  Suntem noi ca frații, dar gestul mi s-a parut un pic ostentativ ,că doar nu a înnebunit văru Guță să îl pună pe Vlad naș.  Am dat-o pe râs și am zis că uite așa ne copiază românii și cât de tare e să ai trei luni și să te caci în Armani pe bune. Ăsta- nimic. Să mergem să vedem și la Gucci. Am întrebat dacă e naș la Pandele și Firea, încercând să aflu în mod discret dacă e vorba de co-etnici de-ai mei. De unde, ăsta se ducea la o familie de co-etnici de-ai lui, adică bancheri. La Gucci , un sacou cât să îmi îmbrac palma a părut să fie soluția. Asta, până când ne-am uitat la preț. Un nimic de 449. De euro. Cu pantaloni, scutece, cameșe- lejer peste 1000. Am simțit nevoia să întreb dacă ne dau și o Dacie uzată  inclusă în preț.

Doamna nu a apreciat umorul, deși nu cred că o chema Dacia. Vlad a întrebat dacă sunt și reduceri. M-am și gândit :„Uite, băi, că frățică s-a deșteptat – scoatem un 15-20% reducere, le zicem la bancheri prețul întreg și ne îmbrăcăm și noi pentru anul ăsta din ciubuc”. De unde, ăsta era serios. Vroia să cumpere el – ca naș. M-am gândit că ar trebui să mă botez și eu de câteva ori și unul dintre numele noi o să fie neapărat Vlad.  Ce tare ar suna: Valeriu Ciolan Vlad Becali Pandele Firea Salam de la Craiova Nicolae!  Doamna de la Gucci a strâmbat rău din nas – atât de rău încât m-am speriat că se deslipește operatia și îi cade. Speriat că fac necaz la oameni, am decis că mai bine plecăm fără să mai supăram lumea. Acasă la Vlad am descoperit o caciulă de dac și am decis să mai adaug și Decebal dacă tot mă bag la schimbări de nume. Deci Decebal Valeriu Ciolan Vlad Becali Pandele Firea Salam de la Craiova Nicolae!

Poza aici