În România, numai în cazuri excepționale, conformitatea, ipocrizia/ vorbele goale, mita, compromisul, nepotismul sau lăcomia nu determină numirile ambasadorilor, consilierilor, secretarilor de stat, înalți diplomați și birocrați români desemnați în cadrul instituțiilor interguvernamentale importante. Aceste practici fac aproape imposibilă dezvoltarea unei strategii de reprezentare și influență în cadrul mecanismelor internaționale existente. Tensiunile și ambiguitățile în privința rolului și  a relației dintre MAE și Președinție reprezintă alte obstacole serioase.

Ultimul ministru român al afacerilor externe care a îndeplinit un mandat complet a fost Mircea Geoană. Începând cu 2004, mandatul miniștrilor a fost scurt (sub doi ani), iar cei responsabili, aproape că nici nu au încercat, sau au eșuat lamentabil să reformeze sistemul existent. Ca de obicei, președintele, la fel și prim-ministrul și miniștrii de externe au fost înconjurați de lingușitori și sicofanți, fiind preocupați în majoritatea timpului de vizibilitatea lor în mass-media română de scandal. Cei mai buni/ profesioniști diplomați români preferă să fie delegați în misiunile României din străinătate. Salariile lor sunt mult mai bune și stresul, în mod semnificativ, mai scăzut, ținând la distanță ceea ce un respectabil diplomat român a numit ”cohortele de idioți la nivel înalt”.

Aceste ”cohorte” sunt numite politic la nivelurile superioare de conducere în cadrul MAE, ori de câte ori miniștrii își pierd sprijinul politic. Puținile numiri inteligente din structura de management a MAE, au proiecții pe termen scurt și caută modalități rapide de îmbogățire și faimă, știind că mandatul lor va dura, probabil, nu mai mult de doi ani. Aceștia sunt preocupați de carierele lor politice și de vizibilitate și mai puțin de potențialul succes al diplomației României. În același timp, experiența și expertiza din cadrul MAE sunt în declin.

Puțini profesioniși pasionați și bine-intenționați din cadrul Președinției și MAE joacă un rol minor, iar profesionalismul lor devine un handicap atunci când vine vorba de promovare. Conformiștii ajung să atingă poziții influente; cuvântul lor poate fi adaptat la nevoile politicienilor, sau ignorat cu usurinta de cei aflați la putere.

Locurile de muncă și carierele majorității liderilor politici din România depind de relațiile lor cu cele mai puternice (și, de obicei corupte) grupuri din cadrul partidului sau de relațiile cu liderii de partid. Cel mai adesea, stimulentele de promovare în cadrul ministerelor sau partidelor politice nu au nimic de-a-face cu profesionalismul, ci mai degrabă cu favoruri personale, legături de familie, ipocrizie, bani și sex.

Pozițiile bine plătite în cadrul instituțiilor guvernamentale sunt rezervate pentru cei care servesc cel mai bine interesele personale ale celor mai influenți politicieni și nu pentru cei care sunt cei mai buni la locurile lor de muncă. Rezultatul: România este foarte slab reprezentată în cadrul instituțiilor interguvernamentale și, de cele mai multe ori, aproape că nu joacă niciun rol în stabilirea agendei acestor instituții. Există foarte puține cazuri în care români cu înaltă calificare ocupă poziții bune în instituțiile interguvernamentale, dar, ale căror interese tind mai puțin spre cele ale României, deoarece au obținut acele slujbe prin forțele proprii, uneori, chiar împotriva intereselor politice.

 Parlamentul European și nepotismul

Nu există niciun partid politic românesc care să dețină o strategie publică privind rolul pe care România ar trebui să îl joace la nivelul UE, așa cum nu există nicio corelație între o asemenea strategie și lista de candidați a partidului pentru Parlamentul European. În schimb, conducerea partidului – care trebuie să ramburseze ”favorurile” primite sau de primit – compune/ formulează/ stabilește aceste liste. În cel mai bun caz, ceea ce contează, este mai degrabă vizibilitatea decât profesionalismul.

Datorită deciziei stupide de a-și „pune” fiica în Parlamentul European, Președintele României, nu are nicio legitimitate pentru a cere o reformă semnificativă a sistemului, bazat pe nepotism. Soțiile celor doi politicieni români importanți ai momentului, ocupă, de asemenea, poziții nemeritate în cadrul Parlamentului European: ambele situații evidențiază nepotismul. Pot continua: soțiile a doi dintre cei mai cunoscuți și influenți lideri locali a celui mai mare partid politic din România, respectiv, fratele unui al treilea lider, dețin, de asemenea, funcții în Parlamentul European. Acestea nu sunt excepții, ci mai degrabă o practică comună.

De fapt, o astfel de situație – obținerea unui post în Parlament –  este o sarcină relativ ușoară pentru oricine are o puternică/ bună relație cu (și, de cele mai multe ori coruptă) cei mai influenți primari sau politicieni. Pozițiile/ locurile de muncă cu înaltă calificare ale celor mai importante afaceri conectate cu statul, ale organizațiilor interguvernamentale care lucrează în România și ale organizațiile internaționale ale societății civile sunt, de asemenea, controlate de politicieni puternici, iar astfel de situații sunt considerate a fi o ”normalitate” în rândul elitelor românești. Un bun exemplu este numirea unui lider liberal, care a fost prieten apropiat cu prim-ministrul acelei perioade, într-o poziție în cadrul Băncii Naționale a României, în ciuda lipsei acestuia a unei expertize financiare.

Nu întotdeauna nepotismul și corupția sunt motivele pentru care rudele sau apropiații oamenilor puternici ajung în poziții influente nemeritate; puterea exemplului, conformitatea și lașitatea de a vorbi împotriva acestor numiri, joacă un rol important. Practici similare pot fi remarcate la toate nivelurile societății românești. Situația este asemănătoare, și uneori mai gravă, în universități, spitale, școli, sindicate, ONG-uri, administrații locale, sistemul de poliție și justiție, ministere, afaceri mari.

Concluzii

Nici diplomația română, nici elitele politice românești nu par să aibă idei bine definite sau strategii pentru a promova România la nivel internațional. Politicenii noștrii par a fi incapabili să înlocuiască tradiția comunistă a cultului personalității cu mecanisme funcționale pentru a promova și proteja interesele statului de corupție și nepotism.

De fapt, nu avem un stat funcțional cu instituții funcționale; avem, în schimb, un grup de indivizi care acționează, fie ca zei(te) (deasupra controlului muritorilor) sau ca familiile mafiote, și instituții care servesc zeii la putere in general impotriva cetățeniilor. Soțiile, fiicele, frații, fiii și iubiții/ iubitele majorității liderilor politici din România sunt supra-reprezentați în poziții de putere la toate nivelurile societății românești. Dezbaterile publice în jurul conformității și nepotismului sunt puternic descurajate în România, datorită faptului că ambele fenomene sunt predominante în cadrul tuturor sectoarelor societății românești.

Mai mult, elitele intelectuale preferă să dezvolte explicații incredibil de complicate pentru a justifica status-quo-ul existent, decât să incerce sa schimbe ceva.

Politica externă a României, se bazează, în principiu, pe politici tradiționale înrădăcinate în conformitate, ipocrizie, nepotism, șantaj și scandal, cât și pe un profund dezinteres față de tot ceea ce contravine interesului personal al politicienilor influenți. Fără o politică externă, de orice fel, parca fi mai bine …

PS.Cel mai dureros este faptul ca MAE este ministerul care a avut cei mai inteligenti ministri si angajeaza cei mai buni profesionisti comparativ cu alte ministere.