Au trecut vreo 20 de ani de la povestea de mai jos. Sunt cu Totonel si copilul din dotare la un hotel destul de luxos. Totonel este unul dintre puștii din ghetou – ne știm de  patru ani și și-a petrecut o buna parte din vacanțe si week-end-uri cu mine. Suntem în vacanță, iar el e îndeajuns de brunet încât să mă facă pe mine să arăt blonduț. Țopaie ca orice copil fericit în holul hotelului. Primește și el aceeași întrebare ca aceea pe care am primit-o eu cu mulți ani în urmă.

***

-Băi pulă, ce cauți aici ? Câți ani ai ?

Piticul șef din capul meu a bubuit:  „Tareee!!! Ce talent are ăsta de poate vorbi cu necuvântătoarele! Oare  îi raspunde doamna puu… susnumită ?Da de ce o întreabă câți ani are ? Nu au crescut împreuna ? O fi nouă? Se poate să o reînnoiești dacă nu ești mulțumit de ea?  E amnezic și nu își mai amintește vârsta și a decis că poate îl scoate dânsa din căcat?

Ce talent incredibil are omul ăsta! Și câți bani s-ar putea face din asta ! Dacă funcționează și îi răspunde asta înseamnă ca îi stie limba! Poate mă invața si pe mine ! Trebuie ca se procopsește ăsta din traduceri! Că o mulțime dintre noi ne-am dori la un moment dat o discuție, fie mai ușurică, fie mai responsabilă cu partenera de viață, bucurii și frustrări.”

Toata discuția asta dintre piticii din capul meu a durat cam o secundă, apoi a intervenit piticul responsabil cu filozofia și logica. A curățat rapid cu briciul lui Ockham piticii revoluționari care îmi țopăiau agitați pe creier.

Nenea ăsta cu întrebarea era bodyguard. Nu se uita în jos, la doamna lui, ci la mine. Eu- țigan. Localul- de lux. Eu- îmbrăcat cam ca un țigan sărantoc care încearcă să pară că nu e sărantoc. Am 25 de ani, dar arăt ca un puști cu cele 54 de kile ale mele.

Mă gândesc să îi răspund în successiuni de cra, cra , cra, craaaaa de 25 de ori  pentru vârstă, ca să nu îi forțez omului neuronu’. Eventual să dau și tare din mâini, să îmi frec burta ți să fac yum yum pentru ca impresia să fie cât mai sugestivă.

Piticul responsabil cu logica intervine din nou, dur de data asta, și atenționează amigdala din dotare că pot să mi-o iau rau – omul e cât dulapul – așa că mă potolesc și decid că localul ăla oricum nu mi se potrivește.

***

Totonel zâmbește dezinvolt, se face ca nu aude și vine țopăind către mine. E obișnuit cu mârlanii. Și eu.